Cetatea Corvinilor - pribeag prin Hunedoara

O dupa-amiaza noroasa si inghetata de sambata in februarie nu e cel mai placut moment sa bantui pe strazile incremenite ale Hunedoarei spre Castelul Huniazilor, dar cu siguranta este de efect.



Garbovit cum esti sub atmosfera mohorata, aparitia medievala si ermetica de pe deal nu iti lumineaza ziua, insa te face sa stai putin mai drept, chiar daca atunci cand inaintezi pe podul de peste santul de aparare te simti strivit de privirile fantomelor de arcasi din turnul Nje boisa (nu te teme) si te simti ca un dervis cersetor pentru ca vii pe jos si nu calare, precum cavalerul care te-a improscat cu glod mai devreme.

Platesti taxa de intrare in cetate (6 florini in cap si inca 5 daca vrei sa furi imagini in dracovenia aia magica ce-ti atarna din desaga) si in spate se tranteste poarta grea peste timpul din care ai venit.



La o cana de bere bauta calare pe butoi, langa cuhnii, daca tragi cu urechea la glasurile cetatii, multe o sa afli. Cica acum catva timp craiul Sigismund de Luxemburg i-a daruit castelul cneazului Voicu, sau Vajda, cum ii se spune pe aici, prin Tara Hategului, si el l-a lasat pre limba de moarte lui fecior'su, Iancu de Hunedoara, care si-a luat numele de Johannes de Hunyad cand a fost dregator in Ungaria.

Cand a murit si el, i-a lasat cetatea craisorului Matei. Frumos baiat! Seamana cu mama-sa, Elisabeta Szilagy. Al lui e si azi, in binecuvantatul an una mie patru sute optzeci, desi acum vine rar pe aici, de cand e riga in Ungaria.



Nici capetele incoronate nu-s ferite de gura targului - se zice ca Iancu era fiul din flori al lui Sigismund, dar fata era de rang mai jos, asa ca a dat-o de nevasta lui Iancu, dandu-i si inel de logodna cu romanul. Si cica odata a venit un corb sa fure inelul de aur, dar Iancu, mic fiind, a luat un arc si a sagetat pasarea hoata. Si de atunci pe blazonul familiei Corvinestilor e un corb (corvus cornix) cu inel in cioc.

O alta legenda zice despre fantana aia mare si adanca, plina ochi de apa cristalina, ca or sapat-o 3 turci pe care i-a luat prizonieri Iancu in cruciada contra Inaltei Porti Otomane. Si le-a promis ca le da drumul, daca ii sapa put adanc cu apa limpede. Si au sapat ei 15 ani mai mult de 50 de coti in munte, pana au dat de apa.

Dar Iancu murise si Elisabeta n-a vrut sa tie cuvantul si i-a scurtat cu un cap. Si cica inainte sa fie omorati, unul din turci a scris pe peretele fantanii "Apa ai, inima nu". Da' eu stiu a citi putin din limba pagana si pot sa va spun ca acolo zice doar asa "Aici a scris Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de langa biserica".

Da' uite ca ne-am intins la vorba toata noaptea si bate deja toaca de utrenie. In odaia domnitelor s-au aprins deja opaitele si din sala cavalerilor zornaie pinteni. Vine nobilimea la slujba in capela. Timpul sa-mi iau talpasita. Calatorului ii sade bine cu drumul.

---