Interviu: Alex Dumitru

Cand il asculti pe Alex Dumitru vorbind, iti dai seama ca pleci in anumite locuri nu ca sa le vezi, ci ca sa le simti. Intelegi ca pleci in calatorie pentru a invata si pentru a experimenta. Am gasit blogul lui Alex cautand despre Bhutan si am ramas fascinata de locurile unde a fost, de felul foarte special in care intelege lucrurile si de pasiunea cu care vorbeste despre ele si, mai ales, despre oamenii de acolo.

A fost, printre altele, in Irak, Iran, Turkmenistan, Bangladesh, India, Bhutan, Oman, Yemen sau Kosovo. Am vorbit cu Alex despre locurile in care fost, despre oameni, civilizatie, umanitate si lucrurile pe care le pierdem cand suntem prea grabiti.

Copyright fotografii: Alex Dumitru. Vezi mai multe pe site-ul lui.


Cine esti? Cum de calatoresti atat?

Sunt un om ca toti ceilalti. Dintotdeauna mi-a placut sa merg la munte. La inceput mergeam prin Romania, apoi am zis ca de ce n-as merge si in alte parti… Prima iesire a fost in 1999, in Slovacia si Polonia, tintita spre Muntii Tatra. Apoi am continuat, tot asa, spre munte, prin estul Europei, prin Muntenegru, Bulgaria, Slovenia. In 2004 ma gandeam la Caucaz, trebuia sa o iau cu trenul prin Moldova si Ucraina (sau doar prin Ucraina pe un traseu mai lung), cu avionul era scump.


Kholeno, Iran

La un moment dat un prieten mi-a zis in gluma: "dar uite un munte mai inalt decat asta". Eu mi-am notat si am luat-o in serios. Asa ca, prin mai 2004 m-am trezit pe drumul Teheranului, spre Demavend. Nu am ajuns pe varf atunci, ci doar pana pe la 5150 (din 5671 m.), pentru ca era furtuna si nu am mai asteptat sa se faca frumos, mai aveam o saptamana de vacanta si am preferat sa o iau prin tara. Asa ca am ajuns la Shiraz, Yazd, Isfahan, Kashan, Qom… Aveam sa ma intorc si sa urc pe varf in 2009. Dar balaureala aceea din 2004 mi-a deschis apetitul pentru Orientul Mijlociu.

De plecat in vacanta plec patru saptamani pe an, am cam aceeasi vacanta ca multa lume, plus eventualele zile pe care le recuperez daca lucrez in weekend. De fapt, am o adevarata obsesie cu socotitul zilelor pentru a avea acea vacanta in care sa ajung unde imi doresc. Desigur, exista si constrangeri, cateodata nu pot sa plec vara si imi pare rau pentru aceasta, sunt zone unde este optim de mers atunci…


Demavend, Iran

Am vazut ca pui mare accent pe oamenii din locurile unde mergi.

Initial mergeam sa vad locuri, spre Istanbul, Praga, Cracovia... Pentru ca ma tot intrebau prietenii cum a fost, m-am apucat sa scriu pe masura ce calatoream: ca am fost colo si dincolo, ca am vazut un monument, un oras sau altul. Apoi incepeam sa povestesc de oameni, cu cine m-am intalnit, cine a mers cu mine cu trenul, ce localnici am cunoscut, ce spuneau ei.



Si astfel am inceput sa ma intreb: ce conteaza mai mult pentru mine? Mi-am dat seama ca cel mai mult conta intalnirea cu oamenii intr-un bazar, intr-un autobuz, pe strada, in tren. Mi-am dat seama ca de fapt oamenii ma interesau mult mai mult decat locurile.

Hai sa planuim un pic altfel, am zis atunci. Vreau sa ajung sa vad un anumit loc, bun, dar hai sa mai las o zi, doua in plus ca cine stie ce se intampla, sa mai merg pe jos pe acolo, sa iau trenuri, autobuze, autostopul, sa mai ascult ce spun localnicii. De atunci incerc sa nu-mi mai fac liste de obiective. Cu cateva exceptii unde nu am avut de ales, de exemplu in Turkmenistan (unde nu am putut ajunge decat cu ghid local, pe un traseu organizat printr-o agentie locala), merg de capul meu si imi fac «planul» pe drum.


Mergi pur si simplu?

Imi fac un itinerariu general prin tara / zona respectiva (dat fiind transportul disponibil si timpul de care dispun), dar, odata ajuns acolo, merg in stanga si-n dreapta.


Turkmenistan

Unde ti-au placut oamenii cel mai mult?

In Afganistan. Cu exceptia Kabulului, este o tara care parca traieste in Evul Mediu. Totusi, saraci cum sunt oamenii locului, sunt foarte calzi si omenosi. Se chinuie toti sa te ajute, se strang in jurul tau, ii simti aproape. Au o bucurie sa te ajute si finalitatea nu sunt banii, nu vin cu nota de plata, nu cersesc, nu asteapta nimic. Pur si simplu vor sa te ajute, le esti oaspete.


Oamenii Afganistanului

Au prejudecati fata de occidentali?

Majoritatea dintre cei cu care am povestit eu nu aveau; erai perceput ca un musafir, iar musafirului i se arata o ospitalitate legata de religie, cat si de o traditie care tine de izolarea in care se gasesc multe asezari din Afganistan, unde oamenii nu ar supravietui daca nu s-ar ajuta intre ei. Nu neaparat ca prejudecati ale lor, ci ca perspectiva, am sesizat ceva totusi… Cei cu care am vorbit si stiau engleza spuneau ca nu pot face o diferenta intre momentul cand i-au invadat rusii si cand i-au invadat americanii. Din punctul lor de vedere a fost tot o invazie. Ca om care sta acolo, azi sunt unii care bombardeaza, maine altii. Din punctul lor de vedere degeaba le spune cineva la televizor ca e asa, ca e invers, ca va cucerim sau va eliberam, atata vreme cat suferinta a fost a lor, parte din viata lor, atat in decembrie 1979, cat si in octombrie 2001.


Afganistan

Cum a fost in alte tari pe unde ti-a placut? Prin Orientul Mijlociu?…

Nu exista tara pe unde sa fi fost pana acum si sa nu imi fi starnit interesul ceva. Revenind, in Orientul Mijlociu mi-au placut mult iranienii, un popor cu o bogatie culturala (muzica, poezie, arte decorative, arhitectura) extraordinara, care traieste in ei. Anul acesta am avut posibilitatea de a face o comparatie si cu Irakul vecin. In ambele tari sunt multe lucruri importante de vazut, in actualul Irak este leaganul civilizatiei omenesti si, in ciuda ultimilor 30 de ani cu prea putine perioade de pace, oamenii sunt foarte primitori cu strainii, dincolo de faptul ca nu vorbeam araba, iar multi dintre ei nu vorbeau engleza.


Iran

Dar iranienii m-au impresionat prin eruditie. Una e ce vezi la televizor (asta o spune unul care nu se mai uita la televizor cu mici exceptii de niste ani): casa iraniana este o alta lume, o lume care traieste in paralel cu cea oficiala, o lume unde exista muzica, unde se citeste mult, unde se comenteaza poezie, unde valul islamic este de multe ori istorie la interior, unde discutii captivante dureaza nopti intregi si unde nu exista bariere de comunicare.

Vorbesti cu ei de muzica, pictura, mentionezi numele lui Shajarian si ii vezi cum le apare o bucurie nespusa pe chip. Altfel, tara este bine dezvoltata ca infrastructura: au autostrazi foarte bune, trenuri, avionul intern nu e scump (chiar daca nu mai este atat de ieftin cat era prin 2004). Practic, cu autocarul am ajuns de la Teheran la Persepolis, in sud, intr-o noapte.
 

Cum a fost in Irak?

In Irak nu am putut merge singur, ci organizat. Nu mi-a convenit prea tare treaba aceasta, insa numai asa puteam obtine viza si merge pe acolo, pentru ca sunt multe puncte de control in lungul drumurilor si, daca nu ai acte care sa arate unde mergi, chiar daca ai viza, ca strain esti intors din drum. Desi teoretic mai puteai sa scapi de grup, evident, asumandu-ti riscul, n-am facut-o decat la Erbil si la Kerbala. In zona siita chiar m-am plimbat, m-au lasat sa trec de punctele de control, le-am zis ca sunt pelerin siit din occident, m-a ajutat barba de 3 zile si faptul ca sunt mai bronzat de fel. Te adaptezi.


Irak

Bombe?...

In ziua in care reveneam la Bagdad, a explodat o bomba la circa 200 de metri de drumul pe unde treceam noi. Primele 5 minute a fost putin haos dupa care viata a reintrat in normal. Copiii veneau de la scoala, cantau, erau oameni care stateau sa cumpere lucruri de la tarabe, doar haosul din trafic a tinut mai mult. Dincolo de asta, vedeai ca s-au obisnuit cu razboiul, cu moartea. Acestea au devenit parte din viata lor.


Irak

Pentru un strain poate fi un soc cultural sa vada asta.

Daca as sta acolo sase luni nu stiu daca as gandi la fel. Intr-adevar, e infricosator ca in secolul 21 noi, oamenii, indiferent de «tabara», ne comportam ca in evul mediu timpuriu, pretinzand doar ca am evoluat.


Ai senzatia ca s-a pierdut ceva in tarile astea?

As zice mai degraba ca s-a pierdut la noi. E cinic cumva sa spun acest lucru, insa cred ca e exact invers, ei isi pastreaza identitatea. Faptul ca nu ai drumuri, nu ai schimburi puternice cu lumea inconjuratoare, nu-ti vinde nimeni stiu si eu ce, te ajuta sa te pastrezi mai bine. Traiesti cu ce ai, cu traditiile tale, cu oamenii tai, cu muzica ta. Raman valorile tale, alea simple, de sute de ani. Partea proasta apare cand cineva profita de aceste valori in care oamenii cred. Cand cate un conducator destept care stie vorbi, zice «iata dusmanul, acela este, in numele Domnului, pe el!».


Irak

Ei cum se raporteaza la acesti conducatori? Hai sa luam exemplul lui Ahmadinejad in Iran.

In Iran multi sunt de acord cu regimul. Totusi, este de discutat daca acestia sunt de acord cu regimul politic sau mai degraba cu liderul spiritual. Mult tineret e impotriva lui Ahmadinejad, multi adulti (din generatia tineretului de pe vremea Revolutiei Islamice) sunt impotriva. Pe de alta parte, sunt multi pentru care religia este fatada si atat. Ca ecuatia sa devina mai complicata, de ceva vreme apar din cand in cand neintelegeri intre cele doua puteri.

Parerea mea este ca, daca Ahmadinejad o sa fie dat jos pasnic, acest lucru o sa fie pe filiera religioasa, cand religia nu ii va mai acorda (deloc) sprijinul. Sa nu uitam ca, dincolo de islam, peste tot in lume religia are cel mai puternic marketing din lumea aceasta. Atata vreme cat e suficient sa-i spui cuiva ca musulmanul, crestinul, hindusul sau evreul e dusmanul sau doar pentru ca e de alta religie, ca acesta sa porneasca la razboi, nu mai e nimic de spus.


Ce a pierdut lumea asa zis "civilizata"?

E bine ca ai pus ghilimele. Umanitatea a pierdut-o. Ajungi sa te izolezi cu niste casti la urechi, legat ombilical de un computer sau de un i-something, devii un sclav al cutumei sociale, politice sau de orice gen. Faci lucruri pentru ca trebuie facute. Cutuma nu mai are legatura nici cu traditia, nici cu valorile in care crezi natural. Oamenii de care am vorbit mai devreme sunt «mai» liberi pentru ca traiesc intr-un mediu mult mai fragil, unde fara alti oameni nu ar putea trai; depind de altii si altii depind de ei, ajutorul este reciproc si firesc. La «noi» totul este prestabilit, ne-am facilitat atat de mult viata incat uitam sa traim.



Cum te-au schimbat drumurile?

Am invatat in primul rand sa nu am idei preconcepute despre nimic. Daca vrei sa te sui intr-un avion sa mergi in Irak, Chile, Bhutan, Norvegia sau Yemen, documenteaza-te, cauta informatii si du-te. Daca nu ti-o asumi, nu te duci. Viata e cumva ca experienta indiana - fie o accepti asa cum e si te bucuri de ea, asa imperfecta cum este, fie nu mergi deloc. Nu are sens sa mergi doar ca sa arati lumii ceva, daca nu crezi cu adevarat in a merge acolo.


Ce te atrage in locurile astea? Alti oameni nu ar pune piciorul pe acolo.

In unele locuri ma atrage muntele, de altele ma leg, motiv pentru care ma intorc. Daca ai fost la Persepolis dupa ce ai citit despre el, vrei sa vezi Babilonul. Apoi construiesti in jurul acestor locuri, mai citesti o carte-doua-trei, mai vezi pe unde au fost altii. Si, mai important, prin ce au trecut, ce oameni au intalnit, ce experienta au avut. Unde i-a ars soarele, unde i-a plouat.


Afganistan

Inainte sa pleci citesti mult despre locul respectiv?

Da, imi plac cartile de calatorie. Ma intereseaza sa aflu despre experienta celor care au fost intr-un loc. De pilda in Afganistan Robert Byron a fost acum 80 de ani. Mi-a placut mult ca, pe langa ca descrie ce a vazut acolo, el povesteste lucruri marunte, cum a tocmit caii, pe unde au mers, ce li s-a intamplat. Apoi, au mai fost cateva carti geniale scrise tot despre Afganistan de oameni carte au calatorit prin tara in timpul razboiului cu sovieticii. Jason Elliot a scris doua carti, una despre Iran, una despre Afganistanul din timpul razboiului. Vladislav Tamarov are o descriere sumara, insa directa a perioadei in care a servit in armata sovietica pe frontul afgan.


India

Daca ai pune un european langa un asiatic, langa un oriental, langa un sud-american, care ar fi diferentele?

La est de Bangladesh nu am fost, deci nu pot spune nimic despre ce este acolo.

Daca vorbim de Pakistan, India, Bangladesh, omul e navalnic, te captiveaza, il iubesti si urasti in acelasi timp, te fascineaza. Nu poti sa mergi in India si sa nu vorbesti despre oameni, intamplari. Nu poti sa nu spui ca te-ai stricat la stomac pentru trei zile, ca s-au tinut de tine, ca ai dormit in gara (sau ai fost foarte aproape de a dormi in gara) pentru ca nu ai putut cumpara bilet de tren - sunt lucruri care se intampla; nu poti – in egala masura – sa nu vezi, sa nu simti rasetul lor care le cuprinde fiinta, nu poti sa nu te bucuri de un ceai masala servit de un negustor ambulant intr-un tren aglomerat. Daca ai curajul sa iesi din hotel, muzeu sau, dupa caz, vagonul cu aer conditionat, India te va schimba. Exact acesta este farmecul unei ‘calatorii spre soare-rasare’, vorba lui Hesse.

Daca vorbim despre Bhutan sau Nepal, oamenii sunt mult mai rezervati. E o alta cultura, si datorita religiei, dar si mediului. Aici omul traieste in comuniune cu natura, tot aici muntii gazduiesc, se spune, zei. Religia este prietenoasa, nu iti impune cutume, mai degraba te initiaza printr-un sistem filozofic. Oamenii vorbesc mai putin, insa te poftesc inauntru cu un zambet, nu au nevoie de prea multe vorbe.

Si apoi, tot in Asia vorbim de Orientul Mijlociu - o diferenta mare data si de religia si de mediul in care traiesc, desertul a schimbat deja peisajul. Omul este mai ars de soare, nu il deranjeaza curentul sau aerul conditionat dat la maxim tot asa cum nu il deranjeaza cele 45 de grade de la Deir-ez Zur. S-a invatat cu toate si, daca il saluti, isi va indrepta mana catre inima negresit.

Dincolo de acestea, omul este acelasi, depinde doar de conditiile in care exista si de curajul pe care il are (sau nu) de a se privi in oglinda.


Zi-mi despre Bhutan.

Bhutanul a fost izolat pana prin anii ’60, cand permisiunea de a intra in tara nu se acorda strainilor decat de catre familia regala, avand loc doar cateva expeditii (printre care una organizata de National Geographic). De-abia in 1974 au avut loc primele tururi si pionierii turismului din Bhutan de la vremea aceea au recomandat controlul strict al numarului de turisti prin perceperea unor taxe mari, astfel incat patrimoniul natural si cultural atat de bine pastrat al tarii sa nu fie afectat.


Bhutan

Aceasta abordare se pastreaza si in prezent, iar cand am calatorit eu acolo plateai o suma forfetara de 200 de dolari pe zi, suma ce includea cazare, transport, ghid, masa pentru oricare dintre traseele oferite de catre agentii, trasee care sunt insa stabilite impreuna cu autoritatile de la Thimphu. Bhutanul este o tara saraca dar foarte demna si curata. Nu gasesti aici saracia din India sau din Romania. Nu ii vezi cersind.

Omul care da atatia bani ca sa ajunga acolo acorda mai multa atentie tarii, am intalnit oameni care, ca si mine, economisisera o perioada indelungata pentru a isi permite acel drum si se citea pe fata lor pasiunea pentru natura, pentru traditii, cat si un mare respect pentru acestea. Nu vedeai multimi de turisti, puteai sa vizitezi un templu in liniste, oamenii erau extrem de primitori. La un moment dat am ajuns la Punakha Dzong. Acolo intamplarea facea ca avea loc o festivitate data de faptul ca scosesera o relicta sfanta si o aratau oamenilor, lucru care se intampla doar o data la mai multi ani.

Nu am vrut sa ma bag, am zis sa stau deoparte, era un moment important pentru ei. Eram foarte bucuros ca sunt acolo, nu-mi trebuia mai mult. Totusi, oamenii de acolo mi-au zambit si m-au luat in fata, au insistat sa stau cu ei, sa iau parte la intreaga procesiune. Calugarul mi-a explicat in engleza ce trebuie sa fac, am primit binecuvantarea, se simtea fericirea oamenilor ca ii aratau unui strain traditiile lor. A fost unul dintre momentele cand banii pe care ii dadusem sau energia, timpul pe care le consumasem ca sa ajung acolo nu mai contau.


Liban

Peninsula Araba de la nord la sud, in doua tari: Liban?

E foarte interesanta tara, poate cea mai interesanta din zona aceea, este foarte contrastanta, simti culturi diferite care se intrepatrund in muzica, mancare, arhitectura, arta decorativa. Au munti, au vestigii romane, la Tripoli te loveste o atmosfera indiana, la Sidon tocmai renovasera o resedinta veche si o transformasera intr-un muzeu al sapunului; mergeai pe o straduta saracacioasa si intrai intr-o alta lume, desi pastrasera cu mare grija arhitectura si nuanta originala. La Beirut mi-a placut sa ma plimb aiurea prin zone rezidentiale, unde erau case construite in stiluri diferite care erau renovate in stilul original. Gasesc foarte interesanta renasterea unui oras.


Yemen

Si in Yemen?

In calatoria aceea am ajuns in Oman si Yemen. Am zburat la Muscat, am mers o saptamana prin Oman; la Muscat era foarte cald, ca nu am putut sa-mi iau vacanta decat in august in anul acela, erau peste 45C si umiditatea era destul de ridicata. Am traversat desertul spre Salalah, o zona protejata de un mic lant muntos, unde am nimerit in perioada khareefului (musonul care aduce umiditate, de unde o perioada racoroasa, in contrast cu restul tarii). Voiam sa trec terestru in Yemen, insa am pierdut autobuzul si, cum urmatorul era peste mai multe zile, iar timpul meu era limitat, am batut 1000 km. inapoi la Muscat si am ajuns la Sana’a cu avionul, via Doha si Aden. Se intampla astfel de lucruri cand calatoresti, trebuie sa iti amintesti ca omul este imperfect.

Yemenul este o tara foarte, foarte frumoasa. Eu am gasit acolo o asociere extraordinara de arta islamica, elemente africane, chiar si indiene... impletesc cosuri colorate, construiesc moschei din chirpici si le varuiesc cu alb, construiesc acele case inalte de caramida, unde spatiile sunt judicios reglementate intre zona comuna si cea privata, apoi teraseaza versanti abrupti la 2000 m... Multi sunt foarte saraci, vezi sute de oameni dormind pe jos la Aden, pasesti pe strazi marginite de cladiri ce amintesc de administratia britanica, simti acele 50C la Al Mukalla, te ratacesti pe stradutele captivante din Sana’a, faci drumetii prin sate cocotate pe crestele din Djebel Haraz...


India

Elemente indiene... Chiar, in India cum ti s-a parut?

Mi-a placut ca intamplari, ca oameni, nu neaparat ca monumente. Monumentele sunt opusul majoritatii din acel miliard de oameni. Taj Mahalul mi s-a parut foarte nepotrivit in India, este frumos, negresit, insa, dincolo de parcul mare in care se afla, India este total diferita de el, este galagioasa, colorata in fel si chip, aerul este plin de felurite mirosuri. Monumentele din aceasta tara sunt facute de si pentru un procent mic de oameni, nu sunt reprezentative.


India

Poate in alta parte as fi aprecat o astfel de cladire. Dar nu in locul acela; Agra este un oras sarac, unde strada te acapareaza, te copleseste, iar tu, dupa ce mergi pe strada aceasta, treci de un gard si mergi printr-un parc, ajungi dincolo de o poarta mare, frumoasa si vezi undeva departe Taj Mahal-ul, o structura alba, ce tinde spre perfectiune. Ce cauta chestia asta aici, care e legatura cu oamenii de aici? Prefer sa beau un ceai intr-un tren, sa stau la povesti cu indienii, sa ma bata soarele si vantul calatorind pe acoperisul unui autobuz. Aceea este India care mi-a placut enorm. Pentru ca este imperfecta si nu-i este teama sa o recunoasca, nu pretinde ca ar fi altceva.


Afganistanul – stim, dar Turkmekistanul, Uzbekistanul cum au fost?

Au aparut in planurile mele oarecum intamplator. Jumatate de an am planuit impreuna cu un prieten cum sa facem cu Afganisthanul. Am rezolvat vizele la Paris, am comandat carti in S.U.A. si Marea Britanie si, usor-usor, am ajuns la transport. Prima varianta era sa mergem cu Turkishul, dar nu zbura la Islamabad, in nordul Pakistanului, ci doar la Karachi. Trebuia sa traversam tot Pakistanul ca sa trecem prin Khyber Pass in Afganistan. Nu acest lucru ne deranja.


Turkmekistan

Problema era ca Turkishul apoi nu zbura decat din Turkmenistan, unde ne trebuia o viza destul de complicat si nu taman ieftin de obtinut (sau care implica stat la Herat la consulat si asteptat cu zilele dupa un tranzit). Alta varianta era Aeroflotul, care zbura la New Delhi, nu in Pakistan, dar zbura la Tashkent in Uzbekistan. Exact atunci incepuse razmerita pe alocuri prin Pakistan, ca tocmai se intorsese din exil Benazir Bhutto dupa un acord de forma cu Presedintele Musharraf. Pentru a evita posibilitatea ca zborul sa fie anulat data fiind situatia, am hotarat sa mergem cu Aeroflotul si asa a aparut Uzbekistanul in plan. Tot cautand cai de iesire din Afganistan in caz de ceva probleme, am inceput sa citim despre tarile din nord si ne-am amintit de Bukhara, de Samarkand.

La sfarsitul drumului prin Afganistan, unde lucrurile au mers foarte bine, ne-am ales cu vreo sase zile in Uzbekistan. S-a infiripat ad hoc un traseu. Contrastul fata de Afganistan a fost ca de la cer la pamant. Treceai dintr-o societate medievala pitoreasca, cu traditii bine pastrate, cu muzica, cu cladiri vechi (in ciuda razboiului), spre un taram al kolhozurilor sovietice, spre orase ale caror centre istorice fusesera golite de viata, o tara unde bazarurile fusesera stramutate la marginea oraselor, iar monumentele vechi debordau de un aer steril de spital…

Am zis ca, daca tot am inceput cu Drumul Matasii, sa continuam. Asa am ajuns la Ashgabat anul trecut de Paste. Nu se putea obtine viza decat cu tur antamat. A fost ceva chin sa-i convingem pe cei de la agentia de turism de acolo sa mergem unde voiam noi si sa ne obtina toate aprobarile de la guvern. Pana la urma am fost cu ghid, dar macar programul a fost cum am vrut. Ma interesau oamenii, satele, modul lor de viata. Foarte contrastant Turkmenistanul: o tara bogata in gaze, legata de tranzitul prin Rusia datorita capacitatii limitate a infrastructurii de export catre alte tari. Marmura multa si alba, cultul personalitatii care l-a depasit in anumite privinte pe cel al lui Ceausescu, sate frumoase la munte, hanuri vechi pe malurile Oxusului, urme ale aceluiasi Drum al Matasii. Dincolo de grotescul acoperit cu marmura sau aur (sau ambele, dupa caz) din orasele mari, o tara foarte frumoasa cu multa istorie pe care nu poti sa o ignori...


Ai fost vreodata in pericol, ti-a fost frica?

In pericol am fost de mai multe ori. Viata e un risc asumat, si cand te dai jos din pat si iesi din casa exista un risc. Cand am fost in Iran anul trecut, am ramas cu doua zile dupa ce m-am dat jos de pe Demavend. Asa ca m-am hotarat sa ma duc la Mashad, sa vad Mausoleul lui Gohar Shad, despre care citisem atat cand am fost la Herat.

Revenind pe la 10 seara la Teheran, am sunat la gara si la aeroport, sa vad daca gasesc ceva pentru a doua zi; erau locuri doar pe avionul de 6 dimineata, restul curselor si trenurile erau pline pentru urmatoarele zile, asa ca m-am dus cu acela. Cursa de dupa-amiaza s-a prabusit la aterizare la Mashad si au murit 16 oameni.

Pe la Barsana, in Maramures, era sa dea o masina peste mine pe bicicleta fiind, pe motiv ca soferul voia sa imi arate cat de aproape de mine poate conduce cu 80 km./h.. Pericolul este acolo, el exista. Trebuie sa fii constient de aceasta, sa te pregatesti, sa iti asumi actiunile tale si rezultatul lor, sa stii cand sa spui ‘nu’. Dar acest lucru nu este un motiv suficient sa te ascunzi sub plapuma. Cel putin asa consider eu.


Mergand prin atatea locuri, cum definesti “civilizatia”? Ne ajuta calatoriile sa o intelegem, sa o apreciem mai bine?

Prin civilizatie eu inteleg omul. Nu vad civilizatia in sens de bunastare, de cat de inalt e blocul sau cate termopane are. Daca reducem acest termen la infrastructura cu care ne inconjuram, ne reducem existenta la constructori de piramide. Astfel, reducand civilizatia la beton, asfalt si chip-uri, omul se izoleaza usor-usor in blocurile mai urate sau mai frumoase pe care le ridica si nu iese din ele decat pentru a merge la soare in Antalya, unde se izoleaza – iarasi - intr-un alt paradox al “civilizatiei” contemporane: hotelul sau complexul (de preferat ultra) all inclusive.

O sa spuna ca a fost la munte, dar de fapt s-a dus la marginea orasului unde a gasit un petec de iarba numai bun de instalat gratarul pe el. Sau ca germanul care se duce la Fes, se plimba un pic prin orasul vechi, serveste o cina romantica si apoi se intoarce acasa. E o diferenta mica fata de romani data de cultura, ca apreciaza altceva, dar dincolo de asta e acelasi lucru. Usor-usor, o parte insemnata din turism isi pierde valenta initiala. Calatorim ca sa nu mancam si bem acasa, sa ne relaxam. Insa cautam confortul, dotarile, conditiile de acasa sau unele mai bune. Si ne suparam cand satul de langa hotel nu are drumuri ca in palma, nu exista un restaurant italienesc in preajma (daca nu chiar in hotel) iar localnicii nu vorbesc engleza.


Nepal


Ai adus vorba de Fes. Cum e in Maroc?

E foarte frumoasa tara avand in vedere cati turisti sunt acolo. E foarte complexa experienta, au desert, munte cu creste pitoresti, au orase frumoase. Mi-a placut Fes, Meknes, Marrakech cu piata aceea centrala unde gasesti o intreaga lume concentrate intr-un spatiu limitat, Essaouira la malul marii, Rabat... Am intalnit foarte multi francezi cu familiile, ma gandeam ‘uite unde merg oamenii astia cu copii de trei ani dupa ei’, nu aveau niciun fel de probleme. Mi-a facut multa placere sa stau de vorba cu cativa berberi care vorbeau franceza la un pahar de ceai marocan dulce, cu menta verde.


Ai avut locuri unde te-ai simtit strain?

Nu in sens absolut. Bine, sunt momente in care ai nevoie de ceva si nu gasesti pe nimeni sa vorbeasca o limba pe care o vorbesti si tu. Sau te trezesti intr-o zona unde nu sunt oameni si nu stii incotro s-o apuci. Insa viata, cea care iti pune obstacole in cale, tot ea iti da si solutii. Am dormit si la marginea drumului, intamplator nu in Asia, ci in Polonia, am petrecut nopti in gari, autogari sau pur si simplu pe unde m-a prins intunericul. Am trecut prin situatii de felul acesta si in Romania. Te obisnuiesti.


Cum ai privi Romania cu ochii turistului?

E pitoreasca, acesta este cuvantul. Mi-am pus problema cand calatoream cu trenul prin Europa de Est, ziceam ca atunci cand te dai jos din tren intr-o gara dintr-un oras nou ai o senzatie anume, pozitiva sau negativa. De multe ori se confirma. Ma gandeam cum ar fi sa ajung asa, din senin, intr-o gara din Romania, in Iasi, Bucuresti, Timisoara sau altundeva. Ce senzatie, ce impresie as avea in secunda aceea cand m-as da jos din tren, privind spre peron?

Cred ca as vedea ceva pitoresc, oameni foarte diferiti intre ei, dar pitorescul acesta ar dura pana as discuta mai mult cu un om dintre acestia. As vedea si asculta multa frustrare, as simti lipsa unei culturi (alta decat cea invatata la scoala), ambalata in aparenta unei “civilizatii”; si as asculta multe comentarii referitoare la cat de rai, lenesti, prosti, parveniti sunt altii. Ceilalti. Insa nu cred ca m-as limita doar la aceasta experienta si in cele din urma as ramane cu imaginea unei tari de o mare diversitate, cu lucruri pozitive si negative, ca peste tot.


Ai pleca din tara?

Nu m-am gandit niciodata serios sa ma mut in afara. Desi nu este un oras confortabil, imi place Bucurestiul, imi place ca nu te lasa in pace. Citisem la un moment dat un eseu interesant, spunea autoarea ca orasul acesta te ia de mana si daca nu vrei sau nu poti sa mergi in ritmul lui, da cu tine de pamant; cam astfel il vad si eu. In doua zile poti face aceleasi drumuri, aceleasi lucruri si garantat nu vor doua zile identice. Bucurestiul te tine in priza si asta il face interesant. Mi se pare interesant cand oamenii care locuiesc sau doar trec pe aici, dand de o problema oarecare peste care le este imposibil sau nu au puterea / vointa de a trece, dau vina pe o entitate care nu le poate riposta: Bucurestiul este de vina.



Cum ai inceput blogul?

Pe la finele facultatii, stateam pe forumuri straine ale unor site-uri de calatorii sau ale unor ghiduri turistice si discutam cu oameni din multe tari. Eram entuziast, terminasem turismul si voiam sa arat lumii din ce tara eram. Mi-am facut cativa prieteni straini si, cand ma mai intorceam de pe undeva, le scriam mailuri sa le povestesc cum a fost. Pana la urma am zis sa fac ceva organizat, unde sa povestesc detaliat ce se intamplase in perindarile mele. Scriam pe masura ce calatoream (lucru pe care il fac si in prezent), apoi, dupa ce le postasem pe un site de calatorii, acum vreo doi ani m-am hotarat sa le parchez pe propriul meu site.


Pe unde mai mergi?

Daca vacanta ramane pentru partea doua a toamnei, ma gandeam la o traversare de la Bamako la Alger. Pana acum in Africa am fost doar in Maroc si Etiopia. Daca nu va iesi acest drum, ma voi duce in partea doua a lui decembrie in Uganda, sa fac ascensiuni prin Muntii Ruwenzori. Altfel, in Romania, daca am doua zile, un weekend, ma duc la munte, singur, cu altii, nu conteaza. Ma sui intr-un tren vineri seara, sambata si duminica balauresc prin Rodna, Suhard sau Calimani, luni la prima ora sunt acasa. Sau ma duc la tura mea obisnuita de o zi, in Bucegi, pana la Vf. Omu si inapoi.


Ce te impresioneaza?

Lucruri aparent mici. M-a impresionat omul care jumatate de zi a renuntat la ce avea el de facut ca sa-mi arate mie Krak des Chevaliers si sa ma conduca la Hama, sa se asigure el ca ajung cu bine la destinatie. Nu voia niciun ban. La fel, cand s-a adunat tot hotelul la Herat, au venit toti negustorii de covoare cazati acolo si au inceput sa dea telefoane, sa se sfatuiasca, in incercarea de a ne gasi o masina si mai ales un sofer dispus sa ne duca la Minaretul din Jam, unde drumul poate fi considerat in cel mai fericit caz forestier si talibanii impuscasera niste oameni cu cateva zile inainte. Pana la urma ne-au gasit. Asta m-a impresionat mai mult decat faptul ca am vazut minaretul din Jam despre care citisem atat.

---