Serban, singur pe Aconcagua

Pe Serban l-am gasit pe flickr si mi-a atras atentia mai ales cand am citit in scurta descriere a unui album de fotografii ca a urcat pe Cerro Aconcagua (6,962 m) singur iarna trecuta. I-am mai frunzarit fotografiile si am gasit si albume de pe Matterhorn (4,478 m) si de la o expeditie pe Khan Tengri (7010 m). Si cum Metropotravel-ului ii plac oamenii calatori si cu spirit de aventura, l-am rugat sa stea de vorba cu noi, sa ne povesteasca pe unde a fost si ce frumuseti a vazut. Bineinteles, prima intrebare a fost cum de i-a venit ideea sa urce singur pe Aconcagua?

Nu mi-a venit ideea sa merg singur, ci, printr-o suma de circumstante, m-am trezit singur cu cateva luni inainte: toti prietenii pe care ii contactasem pentru tura asta s-au declarat ulterior ocupati sau neinteresati. Desi initial am considerat asta un handicap, oarecum, in cele din urma a fost o treaba buna, pentru ca mi-a oferit sansa unui management suprem al unui proiect, pentru ca - avand experienta anterioara in business - am comparat ce am facut in anumite proiecte cu aceasta ascensiune pe care trebuie sa o pregatesti, sa o faci singur, sa stabilesti strategiile, planul A, B, C, luand in calcul ca daca ceva merge prost, in conditii extreme, consecintele pot fi dramatice, iar diverse accidente pot avea efecte ireversibile (degeraturi, edem cerebral sau pulmonar, de exemplu).

Intr-o abordare standard, clasica, a mersului pe munte, se promoveaza intr-adevar ideea de grup - sunt foarte putine exemple de activitati omenesti care sunt promovate in ideea de a face singur un anumit lucru...- sigur ca pe munte un partener sau mai multi parteneri aduc mai multa siguranta in cazul unor evenimente nefericite, aduc o mai buna alocare a efortului, o mai bogata alocare de resurse, in schimb grupul se va misca mai lent decat un om singur, va decide mai lent, mai greu, iar grupul se va adapta de obicei celui mai slab din grup - in conditi normale.

Pe un munte inalt, unde sunt cheie rabdarea, realismul, capacitatea de a fi la fel de decis si concentrat dupa multe zile de vreme rea sau dupa anumite esecuri e destul de complicat ... lucrurile astea foarte des derapeaza. Ori in cazul meu, faptul ca m-am trezit singur inainte de a pleca pe Aconcagua a fost un lucru bun pentru ca de obicei in grupuri nu eram printre cei mai puternici, ci mai degraba printre cei medii, si mi-am facut planul de ascensiune singur, la fel si planurile de rezerva, adaptate capacitatii mele de a urca.

stanga: pe Aconcagua, 6962m; dreapta: tabara de baza Plaza de Mulas (4300m) si varful Cerro Cuerno (5462m)

Serban viseaza la munti inalti de pe la 12 ani, pe la 14 a inceput sa mearga pe munte si de la 18 ani s-a apucat de alpinism. In 1997 a participat la prima expeditie clujeana care a urcat in Caucazul central, pe varful Elbrus, in cadrul careia s-au escaladat 2 varfuri de 4000 de metri si varful Elbrus (5642 m). In iulie 2007 a urcat pe Matterhorn, in august 2008 pe Khan Tengri pana la 6600m, iar in iarna 2009-2010 pe Aconcagua. Vara aceasta se gandeste sa urce un alt munte de 7000 de metri din Asia Centrala, din zona Kazakhstanului, Kyrgyzstanului sau Tadjikistanului, alegandu-si destinatia in functie de evolutia situatiei sociale si politice din zona. Anul viitor se gandeste sa incerce o escalada in Himalaya Centrala.

Khan Tengri e in muntii Tian Shan din Asia Centrala, la granita dintre Kazakhstan, Kyrgyzstan si China. Pentru muntele asta am urcat din Kazakhstan pe partea nordica, dar despre tara nu am prea multe lucruri de spus, pentru ca am urcat pe munte prin intermediul unei agentii - ei te iau de la aeroport si de acolo se ocupa de transferuri, cazare, astfel incat intr-un timp cat mai scurt sa fii aproape de munte, sa te aclimatizezi. Exista asemenea agentii care ofera pachete de expeditii, ocupandu-se de la transportul de la aeroport pana la readucerea ta acolo, daca scapi cu bine, fac procedurile administrative pentru obtinerea vizei, asigura toate transferurile pana la taberele intermediare, astfel incat sa functioneze totul usor. Pentru cei care vor sa faca si turism in sensul clasic, ofereau si pachete de trekking, biking, ture pe la lacuri, si asa mai departe.

Pe de alta parte turismul in tarile din fostul bloc sovietic e destul de delicat, pentru ca au o filosofie mai rigida in ceea ce priveste turistii straini - proceduri riguroase fata de intrarea in tara, declararea locurilor unde te duci, unde vei sta, nu poti chiar sa intri si sa te plimbi pe unde vrei tu, ca in Europa. 

Din acest motiv agentiile se ocupa de optimizarea procesului. Tu te duci acolo cu scopul de a urca acel munte, iar ei incearca sa ofere o experienta cat se poate de lina in apropierea ta de el, pana la tabara de baza. Acolo optiunile se diferentiaza si se ofera pachete de la "ok, ai ajuns aici, descurca-te, uite, acolo ai loc de cort" pana la cort mare cat o garsoniera, cu 3 mese pe zi, cu ghizi care iti cara echipamentul, te cara si pe tine daca e nevoie. 

Nu e nevoie sa mergi neaparat in grup organizat de acasa. Mergand singur de aici, intotdeauna in afara tarii m-am catarat cu alpinisti straini - agentiile pun oamenii care vin singuri la un loc, dar asta nu inseamna insa ca urci in grup. Escalada o faceai singur, insa regruparea in tabara se facea la un loc si erai "cazat" la cort cu altcineva.

stanga: Karkara International Mountaineering Camp (2200m); dreapta: Khan Tengri, versantul de nord

Serban a calatorit mult, a fost - ne-a spus dintr-o rasuflare, cu ochii mintii pe harta - in Ungaria, Ucraina, Moldova, Rusia, Estonia, Bulgaria, Croatia, Grecia, Italia, Tunisia, Spania, Franta, Elvetia, Marea Britanie, Germania, Egipt, Seychelles, Thailanda, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Mexic, SUA, Argentina, Cehia, Slovacia, Austria. L-am intrebat si pe unde i-a placut cel mai mult, atat ca experienta alpina, cat si sociala.

N-as putea spune ca e un loc Acela, cu A mare. Din 2004 de cand cand am urcat primul munte in afara Romaniei, toate expeditiile au insemnat evolutie si antrenament pentru varfurile inalte din Himalaya. Mi s-a parut extraordinar si in 2007 cand am urcat pe Matterhorn, primul munte peste 4000 pe care l-am urcat, un munte mitic, mi-a placut si Khan Tengri, cel mai nordic varf (cam pe la latitudinea noastra) de peste 7000 de metri, dramatic, cu specific himalayan, foarte rece, abrupt, tehnic. Mi-a placut si Aconcagua, chiar daca sunt experiente de dificultati diferite.

Pe Khan Tengri sunt de exemplu avalanse, intr-una din zile, cand eram in perioada de aclimatizare (care in functie de altitudine poate dura chiar si o luna), urcand intre tabara de baza si tabara unu, grupul cu care eram a fost lovit de 3 avalanse in 20 de minute. A fost un sentiment foarte intens, pe care nu l-am mai trait pana atunci, sa vezi zapada cum se rostogoleste in tacere spre tine. 

Aconcagua e mult mai putin dificil, tehnic vorbind, poti sa il urci pe ruta clasica fara a te catara, iar dificultatile constau doar in altitudine si in conditiile meteo, pentru ca la peste 5000 m vremea e destul de greu predictibila.

Himalaya in schimb e un top, si in materie de altitudine, si de dificultati tehnice, din cauza pozitionarii si reliefului, si a severitatii conditiilor meteo (desi sunt la o latitudine tropicala).

Apropo de tropice, in Thailanda m-am catarat in Krabi, o zona extraodinara, cu un relief uluitor. Muntii suspendati din Avatar s-au inspirat partial din turnurile de stanca de acolo, iesind impadurite din apa Oceanului Indian. La 30 de grade Celsius, urci, apoi cobori si inoti, iar urci, apoi mananci creveti gatiti de localnici, dintre care multi sunt high (se fumeaza marijuana acolo). 

Cred ca locurile care m-au atras cel mai tare si in care as fi ramas o vreme au fost Toscana in Italia si Krabi in Thailanda.

 stanga: Aconcagua la apus; dreapta: Anzii vazuti din tabara 3 Berlin (5930m)

Nota 4.75 din 5 (4 nota(ri))

1 2 3 4 5

0 Comentarii

Comenteaza si tu

Nume: *

E-mail: *

Ai un site/blog?

Verificare *

 

text html anunta-ma cand se adauga alt comentariu